Parohia "Sfantul Mucenic Sebastian" Donostia San Sebastian

Framantatura de cuvinte ... nerostite






duminică, 19 februarie 2012

Eu, Francoise Dolto si darul de a asculta

     După ce am citit "Dificultatea de a trăi" a cunoscutei psihanaliste Francoise Dolto am cazut pe ganduri ...
     Am înţeles, atât cât mi-a dat Dumnezeu să înţeleg, ce înseamnă cuvântul şi ce profundă influenţă are el asupra omului încă din prima zi de viaţă. Folosim cuvântul fiecare dintre noi, face parte din viaţa noastră cotidiană însă adesea nu înţelegem valoarea lui şi rostul lui. Uluitor este faptul că în clipa în care am înţeles ce este cuvântul am început să înţeleg ce valoare uriaşă are tăcerea. Dar nu orice tăcere, ci tăcerea care ascultă pe cel de alături fără să-l agreseze cu nicio atitudine sau cuvânt.
     A învăţa să asculţi este începutul înţelepciunii; îţi asculţi inima, Îl asculţi pe Dumnezeu care îţi şopteşte în inima cuvântul dătător de sens şi viaţă, îi asculţi pe cei din jur şi - minune! - uşor, uşor cuvintele lor îţi dezvăluie suferinţe adânci în faţa cărora nu poţi decât să te pleci cu durere şi dragoste. Fără  învelişul de iubire sinceră cuvântul este prima formă de agresiune pe care omul o săvârşeşte faţă de fratele său. Nu întâmplător marii filosofi în antichitate, marii duhovnici şi de ce nu - marii psihologi au învăţat să asculte şi să simtă cuvântul ca un strigăt interior al fiinţei conştientă de căderea ei într-o criză atât la nivelul exprimării cât şi la nivelul înţelegerii. Angoasa aceasta fie descătuşează posibilităţi de exprimare geniale (în artă, în societate, în muncă) fie închide pentru totdeauna sufletul în superficialitate şi non sens. 
     Simt că trebuie să-mi cer iertare făcând o metanie adâncă în faţa tuturor credincioşilor cărora de-a lungul timpului la ceas de spovedanie i-am ascultat superficial. Mi-e ruşine de lipsa mea de profunzime. 

vineri, 7 octombrie 2011

Scrisoare catre un prieten basarabean

               Draga Vasile,
     Mda , cam laconic raspunsul primit din partea autoritatilor. Am decis sa risc un alt raspuns pentru tine. Mi-am adus aminte cu drag de cuvintele unui preot profesor de odinioara - parintele Ion Buga.
     Acum eu cred ca Basarabia este o enclava si iti voi explica de ce. Nu este nici parte integranta din Romania asa cum a fost odinioara si prin urmare nici parte din Uniunea Europeana (ce paradox sa fii european in afara Europei!) nici parte din fosta Uniune Sovietica. Eu o vad ca pe o tara (?!?) mica inconjurata de indiferenta generala a tuturor vecinilor. O tarisoara ce sufera cumplit de singuratate. Romania actualmente proeuropeana, proamericana, procapitalista, pro... pro... si mai ales preocupata de gravele probleme economice este putin sensibila (in general vorbind) la destinul fostei sale provincii. Dealtfel si sa vrea nu poate face multe pentru ca nu ea conduce hora europeana. Pe de alta parte spatiul slav constient de bogatia resurselor sale este arogant si cu ochii mai ales la bacnotele verzi si albastre cu miros de capitalism. Pentru slavi si interesele lor Basarabia nu reprezinta mare lucru. Cu toate acestea destinul acestui topos drag inimii mele, este dat de Dumnezeu tocmai pe acest paradox: voi oamenii acestui colt de rai, sunteti chemati de Dumnezeu spre o adancire si o definire spre interior si nu spre exterior.
     Voi, basarabenii sunteti chemati sa construiti pe verticala si nu pe orizontala un monument de cultura si spiritualitate in ciuda tuturor limitelor exterioare. Sunteti privilegiati ca puteti sa va definiti si sa definiti lumea data voua de Dumnezeu asemeni lui Adam odinioara, fara sa fiti implicati in diverse contexte globalizante din acest tulbure postmodernism. Coborand in iadul smereniei si al suferintei si inviind cu Hristos, al doilea Adam, va veti ridica deasupra nevoilor - vorba lui Creanga, va veti transfigura trecand de la moarte la viata, pentru ca intalnirea cu Hristos este invierea noastra. Si apoi unde l-a pierdut omul pe Dumnezeu? In rai. Unde l-a regasit? In iad. Tot acolo il veti regasi si voi, basarabenii, pe Dumnezeu - in iadul umilintelor, marginalizarilor, lipsurilor, etc. In aceasta suferinta il veti gasi pe Cel care stie ce este suferinta cel mai bine. Nu ratati aceasta intalnire!
     Sunteti chemati de Dumnezeu sa adanciti sensurile vietii si ale lumii iesind din limitarile acestei lumi adica sa depasiti cu bunatatea sufletului si cu profunzimea gandirii impartirile lumesti deloc favorabile voua. Cauta, prietene drag, sa iei aminte la sfatul meu: iesi din romantismul politic unionist si incearca sa dai o definitie nobila cuvantului "basarabean" - scoate-l daca poti de sub apasarea provincialismului si innobileaza-l cu harul dat tie de Dumnezeu. Iesi in tiparele acestei gandiri, cauta-ti linistea si pacea in rugaciune si vei primi cetatenia cea cereasca. Cateodat nu simti ca sfintii nu au tara? Ei s-au ridicat deasupra oamenilor si a jocurilor lor politice, militare, economice, sociale. Destinul unei enclave si cred ca uneori chiar si oamenii sunt enclave de singuratate, este martiriul, moartea si invierea. Trebuie sa murim vietii acesteia ca sa inviem in Hristos, cu Hristos ca sa nu mai fim singuri caci "nu este bine sa fie omul singur pe pamant" ne spune Sfanta Scriptura.
     Am lasat la urma greul, prietene drag, pentru ca sa meditezi mai mult asupra lui sa-l mistui ca pe un fir de anafura. Cea mai adanca menire a Basarabiei este chemarea sa de a ierta si trecutul ce se reflecta in prezent si pe noi fratii care nu am plans suficient inaintea Domnului pentru voi.
     Binecuvinteaza si iarta,
          Marian


vineri, 23 septembrie 2011

Pagina de jurnal neterminat - vineri 23 septembrie 2011

     Doamne, demult din prima clipa a slujirii mele ar fi trebuit sa am curajul sa ma sui pe cruce spre a fi rastignit. Cu siguranta Duhul ar fi lucrat cu prospetime si cu vitalitate in mine. As fi fost un preot de foc. Si nici macar nu pot afirma ca nu am avut ocazii sa apuc pe calea marturisitorilor sfinti. Am ezitat cu teama de a nu ma compromite. Eram atat de fericit cu noul meu statut social incat problemele de constiinta puteau linistite sa astepte. Cata vreme respectam o moralitate acceptata si acceptabila puteam linistit sa dorm linistit somnul plin de candoare al superficialitatii. Doar varsta si nestiinta pot explica aceasta atitudine.
Ceea ce ma sfasie este ca niciodata nu am avut nici macar curajul de a sta langa o cruce desi nici la acest nivel nu mi-au lipsit ocaziile.

                          ··· ··· ···

     Cum se manifesta orgoliul? Cred ca pana la 35 de ani el este in plina afirmare si definire. Este inofensiv, plin de controverse si cu credibilitate mica. De exemplu cine mai crede in exhibitiile unui fotbalist sau ale unei vedete mass-media. Pentru a le privi ai nevoie de o serioasa doza de naivitate ca sa nu zic ... alceva. Este inca un joc ghidus cu diavolul.
     De la 35 la 65 de ani orgoliul este bine definit, blazat, elegant chiar, manat de dorinta de a spulbera pe oricine i se aseaza in cale. Tot ce isi doreste este sa se impuna ca model, sa fie adorat de multimi, sa aiba cuvantul decisiv in agora, sa fie cautat si rugat, sa fie de neinlocuit. Este timpul marilor pacturi cu diavolul, al marilor "iluminari"...
     De la 65 de ani in sus daca a reusit sa se impuna, orgoliul devine distructiv si autodistructiv (Hitler, Stalin, Ceausescu etc.), paranoic (orgoliu metanoic este dealtfel o contradictie teologica), cu dorinta de a intra total in galeria marilor personalitati ... si uneori cu un pret urias pentru ceilalti - intra. Insa diavolul nu intarzie la intalnire niciodata, ba chiar la aceasta etapa se grabeste sa isi ia partea, pentru ca nu se stie niciodata cand poate aparea o clipa de pocainta care ar putea distruge munca lui cu o viata ...



 

duminică, 4 septembrie 2011

File de lectura - fragmente in dezbatere

           Maica Alexandra (1909-1991) odinioara Alteta Sa Regala Ileana, Principesa a Romaniei si Arhiducesa de Austria intr-o prefata la o carte despre smerenie marturisea:
          "Smerenia, aidoma credintei, este un dar al Harului. Unele suflete fericite ar fi, probabil, inclinate spre smerenie inca de la nastere, insa toate, fara a se tine cont de inclinatiile lor, au de luptat cu mandria si multumirea de sine."
           Cuvinte adanci, greu de mestecat, deloc la indemana oricui...
           Multumirea de sine ... offf,  cat de greu este sa lupt tocmai cu mine si mai ales cu ideile mele putine si fixe dar suficiente pentru un profil de "ganditor", cu obisnuintele din mine plicticoase si atipice numai bune pentru a ma autodefini "original", cu relizarile mele de doi bani care mi se par ca au dat universul peste cap, cu viciile mele care tocmai pentru ca sunt nevinovate ma fac moralist si intransigent cu altii si cu cate altele ...  Cu orcine pot lupta sperand sa inving cumva, dar in lupta cu mine insumi aproape ca nici nu stiu cum sa procedez. Mi-e greata de multumirea de sine pentru ca o vad ca pe o sinucidere sufleteasca prin plictis. Si totusi uneori tanjesc dupa ea si dupa confortul ei - dealtfel nu ar trebui sa-mi fie rusine pentru ca ea este la moda deci ravnita si privita ca un produs de lux. Cate reclame nu am vazut cu plaje exotice linistite unde te poti odihni in pace la infinit sorbind un cocteil, multumit de sine. Cine nu ravneste la o casa linistita cu copaci, balansoar, si caine in curte bransata la toate utilitatile tehnologice ale secolului? De cate ori nu mi-am dorit o parohie in care sa imbatranesc linistit putin cate putin tabietos si hieratic? Si totusi imi este rusine de Dumnezeu si de mine insumi pentru ca miroase a platitudine de la o posta ...  Platitudine care ma limiteaza si tot mai subtil ma indeparteaza de dorinta atat de fireasca de absolut, de pofta existentiala de a ma ridica deasupra carnii si a nevoilor, de setea de indumnezeire, de dorul de Dumnezeu pana la urma.
          O, Doamne, ma sperii cand constat ca este atata multumire de sine in acest veac incat sa poata hrani consistent toate veacurile trecute ale istoriei. Pantecul bine rotunjit al secolului XXI se aseaza la siesta istoriei multumit si plictisit. Ce ar mai fi de facut? Totul este bine randuit: Dumnezeu in cer cu ingerii Sai, noi aici cu postbinele nostru, in postistoria noastra, cu succesul nostru, cu conturile, masinile, casele, vacantele, hainele si croazierele noastre.
          Doamne apara, mantuieste, miluieste si ne pazeste !
          

joi, 11 august 2011

Furtunile pe marea vietii


     Pentru mine, care m-am nascut si am crescut la Constanta pe coasta Marii Negre, furtuna a insemnat o minunata si inspaimantatoare dezlantuire a naturii, un amestec indefinit de aer si apa sfasiat din cand in cand de sfulgere. Ce fascinante, ce splendide furtuni erau acum 20, 30 de ani ! Cu siguranta pentru mine ele prevesteau pe cele sufletesti infinit mai vijelioase si mai devastatoare, cele care nu s-au vazut si nu s-au auzit in afara dar care au fost adevarate incercari ale barbatiei. Ele m-au calit si m-au format asa cum sunt astazi cu bune si cu rele, ele mi-au ascutit simtul orientarii spre farul si portul vietii adevarate, plenare, ele m-au ajutat sa ma definesc si sa ma cunosc cu adevarta mai in adanc. Ele m-au facut sa-l admir pe minunatul Ulise Odiseu la 11 ani si tot ele m-au aruncat la un moment dat, pe la 17-18 ani, epuizat sufleteste si trupeste ca dupa un naufragiu in chilia parintelui Arsenie Papacioc de la Techirghiol care m-a readus la viata ferm. Cu o miscare de brat pe care flutura rasa mi-a aratat colectia P.S.B. pe care o avea in chilie. Acolo voi gasi explicatiile adevarate si arta marinaritului pe corabia bisericii. A fost ultima intalnire si cea mai importanta din viata mea - cea care la acel moment mi-a trasat directia, azimutul vietii. Cea care m-a invatat sa nu ma tem de furtuni ci sa le iubesc, caci ele ma vor face om. Ce ar fi fost Ulise fara peregrinarile sale pe marile lumii si pe marea vietii? Fara furtunile cumplite ale istoriei Stefan cel Mare ar mai fi fost "Mare"?
     "Marea vietii vazandu-o inaltandu-se de viforul ispitelor, la limanul Tau cel lin alergand, strig catre Tine: scoate din stricaciune viata mea mult-milostive." (Molitfelnic - Slujba inmormantarii)  Pe marea vietii nu inotam ci alergam ca pe uscat, asemeni lui Petru si nu-i cerem lui Hristos sa ne salveze ci sa ne scoata din stricaciunea care ne impiedica sa ajungem la El calcand pe ispite si sa ne mantuim. Privind spre El cu credinta ca El ne este sprijin si nimeni altcineva nu vom inota ci vom alerga pe drumul esential de la corabia-Biserica spre Hristos Mantuitorul. 

miercuri, 10 august 2011

Rastigneste-L, rastigneste-L ...

     Am uneori sentimentul ca traiesc vremea unui crestinism imbatranit si rutinat care a dobandit intelepciunea senectutii dar a pierdut curajul nebunesc al tineretii. Un catolicism intelectual, distins, organizat, scolastic, caritabil, cumsecade; o ortodoxie multumita, sofisticata, blanda, comoda, odihnita, tihnita,  un protestantism obosit, istet, nelinistit, intr-o continua implozie ce naste mereu secte tot mai mici - de apartament.
     Cu toate acestea credinta adevarata, aceea care misca muntii din loc, aceea care daca tace vorbesc pietrele in locul ei o gasim tot mai rar printre noi ... Ma tot intreb: De ce?  De ce nici unul dintre noi nu mai avem taria marturisirilor martirice de odinioara? Marturiseau oamenii credinta si mureau cu plinatatea sentimentului unei vieti pline de sens. Fara justificari inutile. Iar eu cu fiecare eschivare a mea il condamnam pe Dumnezeu la moarte in sufletul meu. Ii dau dreptate prin tacerea mea oportunista, lui Nietzsche. In acest sens, Alessandro Pronzato este magnific. Dupa Dostoievski cu al sau Mare Inchizitor acest pasaj nu are egal pentru mine, nicaieri in literatura omului. De ce au tacut multimile la judecata lui Hristos? Cai care au fost hraniti cu cinci paini si doi pesti, cei vindecati de diferite boli, cei inviati din morti unde erau? Exact unde suntem si noi acum - la umbra linistitoare a Legii cei noi aplicate in noi la fel ca legea veche. Am  privit  textul cu ochelarii timpului prezent, nu a trebuit sa schimb nici un cuvant ca sa vad ca sunt la fel. Il rastignesc zilnic cu comoditatea mea, cu rationalismul meu, cu superficialitatea mea postmoderna  ...

     Dumnezeu - Iisus Hristos "... pentru noi oamenii, este o persoana si mai nesuferita decat unul care face rau. Si este o persoana care are pretentia sa ne invete un "bine" diferit de cel pe care-l intelegem noi, pe care il vrem noi, cu care suntem obisnuiti noi! O persoana care descopera inconsistenta, insuficienta "binelui" nostru.
     Putem fi chiar indulgenti cu un raufacator. In fond, un Baraba este mai comod pentru orgoliul nostru de persoane atat de binevazute. In schimb, lui Iisus nu-i putem ierta "binele". El este vinovat ca ne-a prezentat un "bine" diferit. Si, astfel, ne-a ruinat "linistea".
     Aveam legea. Foarte precisa. Insira cu minutiozitate datoriile noastre. Noi, dupa ce am observat-o cu atentie, puteam sa avem constiinta linistita, sa ne-o mangaiem asa cum facem cu un animal domestic. El, in schimb, a distrus, cu lovituri "dar eu va zic", hotarele legii noastre. Acele hotare le-a mutat cine stie pe unde. Si acum nu mai pricepem nimic. Cine se mai poate simti sigur, cine se mai poate considera in regula cu acea invitatie absurda de a "trece dincolo", cu acea insistenta de a face mai mult, cu acele orizonturi imposibile de perfectiune, cu acea iubire nemasurata?
     Cu busola legii eram in stare sa controlam exact pozitia noastra. Acum ... nu mai putem stii unde ne aflam. Si, ca sa mergem pe calea aratata de El, riscam sa nu stim unde vom ajunge ... 
     Aveam minunata noastra scara de valori. Ordinea, onestitatea, respectul, bunastarea, cariera. Si Acesta a venit sa schimbe totul. A inceput sa declare fericiti pe cei saraci, pe cei flamanzi, pe cei care plang, pe cei persecutati. A avut chiar neobrazarea sa anunte ca cei din urma vor fi cei dintai, si ca cei dintai vor ajunge pe locurile din urma. E posibil ca o societate sa se poata sprijini pe o astfel de dezordine? 
     Aveam clasificarile noastre comode. Cei buni deoparte, cei rai de alta. Cei drepti si cei pacatosi. Prietenii si dusmanii. Persoanele cinstite si cele care sunt iremediabil pierdute. Noi si ceilalti ... Iisus a adus revolutia chiar si in acest domeniu. Nu si-a ascuns niciodata predilectia pentru cei pacatosi. A intrat in casa lui Zaheu. S-a dat de partea unei adultere. A primit omagiul unei pacatoase publice. A declarat ca a venit sa salveze ceea ce era pierdut. A pus in circulatie epavele societatii. A organizat o sarbatoare pentru un derbedeu care a risipit averea parinteasca.
     Ce s-a intamplat cu dreptatea noastra?
     In sfarsit, aveam un Dumnezeu. Un Dumnezeu in cer. Cel care cerea respectul nostru, adoratia noastra, indeplinirea ritualurilor noastre, teama noastra.
     Iisus a avut nerusinarea sa ni-L fure chiar si pe acest Dumnezeu. L-a smuls din cer si ni L-a adus pe pamant. Inchipuiti-va, un Dumnezeu in mijlocul nostru, Care merge cu noi, pe care il putem confunda cu un om oarecare, pe care il putem schimba cu oricine altcineva.
     Un Dumnezeu care se poate travesti intr-un cersetor, sau de-a dreptul intr-un raufacator.
     Pentru noi, Dumnezeu statea foarte bine in cer. Stiam unde sa-L gasim. Era suficient sa o apucam pe calea templului. Puteam sa scapam cu un pic de tamaie, cu o rugaciune, cu ceva post, cu vreo practica, in afara de porunci, evident.
     Acest Dumnezeu pe pamant, in schimb e ingrozitor de incomod.
     Acest Dumnezeu caruia ii este foame, sete, care este singur, fara imbracaminte ... deranjeaza prea mult. Ne putem impiedica de El in orice moment. E de ajuns o mica distractie si suntem pierduti.
     Nu. Preferam sa intalnim un Dumnezeu maiestuos in templu, decat un Dumnezeu care se amesteca printre zdrentele cartierelor pline de mizerie.
     Este suficienta o cale bine trasata ca sa ajungem la Dumnezeu, fara a risca sa ne insangeram picioarele pe toate cararile acestui pamant aspru ...
     Nu. Nu a facut nici un rau. A facut mai rau. A venit sa tulbure "binele" nostru. Este un tulburator periculos al linistii publice ..."


 


Raspunsurile sigure si linistitoare tranchilizeaza constiinta, incetoseaza privirea, adoarme mintea si  raceste inima. Si totusi aproape mereu numai pe acestea le caut ... Ce oribil!