Iubește-mă Doamne când o merit cel mai puțin pentru că atunci am nevoie cel mai mult!

Framantatura de cuvinte ... nerostite













joi, 11 august 2011

Furtunile pe marea vietii


     Pentru mine, care m-am nascut si am crescut la Constanta pe coasta Marii Negre, furtuna a insemnat o minunata si inspaimantatoare dezlantuire a naturii, un amestec indefinit de aer si apa sfasiat din cand in cand de sfulgere. Ce fascinante, ce splendide furtuni erau acum 20, 30 de ani ! Cu siguranta pentru mine ele prevesteau pe cele sufletesti infinit mai vijelioase si mai devastatoare, cele care nu s-au vazut si nu s-au auzit in afara dar care au fost adevarate incercari ale barbatiei. Ele m-au calit si m-au format asa cum sunt astazi cu bune si cu rele, ele mi-au ascutit simtul orientarii spre farul si portul vietii adevarate, plenare, ele m-au ajutat sa ma definesc si sa ma cunosc cu adevarta mai in adanc. Ele m-au facut sa-l admir pe minunatul Ulise Odiseu la 11 ani si tot ele m-au aruncat la un moment dat, pe la 17-18 ani, epuizat sufleteste si trupeste ca dupa un naufragiu in chilia parintelui Arsenie Papacioc de la Techirghiol care m-a readus la viata ferm. Cu o miscare de brat pe care flutura rasa mi-a aratat colectia P.S.B. pe care o avea in chilie. Acolo voi gasi explicatiile adevarate si arta marinaritului pe corabia bisericii. A fost ultima intalnire si cea mai importanta din viata mea - cea care la acel moment mi-a trasat directia, azimutul vietii. Cea care m-a invatat sa nu ma tem de furtuni ci sa le iubesc, caci ele ma vor face om. Ce ar fi fost Ulise fara peregrinarile sale pe marile lumii si pe marea vietii? Fara furtunile cumplite ale istoriei Stefan cel Mare ar mai fi fost "Mare"?
     "Marea vietii vazandu-o inaltandu-se de viforul ispitelor, la limanul Tau cel lin alergand, strig catre Tine: scoate din stricaciune viata mea mult-milostive." (Molitfelnic - Slujba inmormantarii)  Pe marea vietii nu inotam ci alergam ca pe uscat, asemeni lui Petru si nu-i cerem lui Hristos sa ne salveze ci sa ne scoata din stricaciunea care ne impiedica sa ajungem la El calcand pe ispite si sa ne mantuim. Privind spre El cu credinta ca El ne este sprijin si nimeni altcineva nu vom inota ci vom alerga pe drumul esential de la corabia-Biserica spre Hristos Mantuitorul. 

miercuri, 10 august 2011

Rastigneste-L, rastigneste-L ...

     Am uneori sentimentul ca traiesc vremea unui crestinism imbatranit si rutinat care a dobandit intelepciunea senectutii dar a pierdut curajul nebunesc al tineretii. Un catolicism intelectual, distins, organizat, scolastic, caritabil, cumsecade; o ortodoxie multumita, sofisticata, blanda, comoda, odihnita, tihnita,  un protestantism obosit, istet, nelinistit, intr-o continua implozie ce naste mereu secte tot mai mici - de apartament.
     Cu toate acestea credinta adevarata, aceea care misca muntii din loc, aceea care daca tace vorbesc pietrele in locul ei o gasim tot mai rar printre noi ... Ma tot intreb: De ce?  De ce nici unul dintre noi nu mai avem taria marturisirilor martirice de odinioara? Marturiseau oamenii credinta si mureau cu plinatatea sentimentului unei vieti pline de sens. Fara justificari inutile. Iar eu cu fiecare eschivare a mea il condamnam pe Dumnezeu la moarte in sufletul meu. Ii dau dreptate prin tacerea mea oportunista, lui Nietzsche. In acest sens, Alessandro Pronzato este magnific. Dupa Dostoievski cu al sau Mare Inchizitor acest pasaj nu are egal pentru mine, nicaieri in literatura omului. De ce au tacut multimile la judecata lui Hristos? Cai care au fost hraniti cu cinci paini si doi pesti, cei vindecati de diferite boli, cei inviati din morti unde erau? Exact unde suntem si noi acum - la umbra linistitoare a Legii cei noi aplicate in noi la fel ca legea veche. Am  privit  textul cu ochelarii timpului prezent, nu a trebuit sa schimb nici un cuvant ca sa vad ca sunt la fel. Il rastignesc zilnic cu comoditatea mea, cu rationalismul meu, cu superficialitatea mea postmoderna  ...

     Dumnezeu - Iisus Hristos "... pentru noi oamenii, este o persoana si mai nesuferita decat unul care face rau. Si este o persoana care are pretentia sa ne invete un "bine" diferit de cel pe care-l intelegem noi, pe care il vrem noi, cu care suntem obisnuiti noi! O persoana care descopera inconsistenta, insuficienta "binelui" nostru.
     Putem fi chiar indulgenti cu un raufacator. In fond, un Baraba este mai comod pentru orgoliul nostru de persoane atat de binevazute. In schimb, lui Iisus nu-i putem ierta "binele". El este vinovat ca ne-a prezentat un "bine" diferit. Si, astfel, ne-a ruinat "linistea".
     Aveam legea. Foarte precisa. Insira cu minutiozitate datoriile noastre. Noi, dupa ce am observat-o cu atentie, puteam sa avem constiinta linistita, sa ne-o mangaiem asa cum facem cu un animal domestic. El, in schimb, a distrus, cu lovituri "dar eu va zic", hotarele legii noastre. Acele hotare le-a mutat cine stie pe unde. Si acum nu mai pricepem nimic. Cine se mai poate simti sigur, cine se mai poate considera in regula cu acea invitatie absurda de a "trece dincolo", cu acea insistenta de a face mai mult, cu acele orizonturi imposibile de perfectiune, cu acea iubire nemasurata?
     Cu busola legii eram in stare sa controlam exact pozitia noastra. Acum ... nu mai putem stii unde ne aflam. Si, ca sa mergem pe calea aratata de El, riscam sa nu stim unde vom ajunge ... 
     Aveam minunata noastra scara de valori. Ordinea, onestitatea, respectul, bunastarea, cariera. Si Acesta a venit sa schimbe totul. A inceput sa declare fericiti pe cei saraci, pe cei flamanzi, pe cei care plang, pe cei persecutati. A avut chiar neobrazarea sa anunte ca cei din urma vor fi cei dintai, si ca cei dintai vor ajunge pe locurile din urma. E posibil ca o societate sa se poata sprijini pe o astfel de dezordine? 
     Aveam clasificarile noastre comode. Cei buni deoparte, cei rai de alta. Cei drepti si cei pacatosi. Prietenii si dusmanii. Persoanele cinstite si cele care sunt iremediabil pierdute. Noi si ceilalti ... Iisus a adus revolutia chiar si in acest domeniu. Nu si-a ascuns niciodata predilectia pentru cei pacatosi. A intrat in casa lui Zaheu. S-a dat de partea unei adultere. A primit omagiul unei pacatoase publice. A declarat ca a venit sa salveze ceea ce era pierdut. A pus in circulatie epavele societatii. A organizat o sarbatoare pentru un derbedeu care a risipit averea parinteasca.
     Ce s-a intamplat cu dreptatea noastra?
     In sfarsit, aveam un Dumnezeu. Un Dumnezeu in cer. Cel care cerea respectul nostru, adoratia noastra, indeplinirea ritualurilor noastre, teama noastra.
     Iisus a avut nerusinarea sa ni-L fure chiar si pe acest Dumnezeu. L-a smuls din cer si ni L-a adus pe pamant. Inchipuiti-va, un Dumnezeu in mijlocul nostru, Care merge cu noi, pe care il putem confunda cu un om oarecare, pe care il putem schimba cu oricine altcineva.
     Un Dumnezeu care se poate travesti intr-un cersetor, sau de-a dreptul intr-un raufacator.
     Pentru noi, Dumnezeu statea foarte bine in cer. Stiam unde sa-L gasim. Era suficient sa o apucam pe calea templului. Puteam sa scapam cu un pic de tamaie, cu o rugaciune, cu ceva post, cu vreo practica, in afara de porunci, evident.
     Acest Dumnezeu pe pamant, in schimb e ingrozitor de incomod.
     Acest Dumnezeu caruia ii este foame, sete, care este singur, fara imbracaminte ... deranjeaza prea mult. Ne putem impiedica de El in orice moment. E de ajuns o mica distractie si suntem pierduti.
     Nu. Preferam sa intalnim un Dumnezeu maiestuos in templu, decat un Dumnezeu care se amesteca printre zdrentele cartierelor pline de mizerie.
     Este suficienta o cale bine trasata ca sa ajungem la Dumnezeu, fara a risca sa ne insangeram picioarele pe toate cararile acestui pamant aspru ...
     Nu. Nu a facut nici un rau. A facut mai rau. A venit sa tulbure "binele" nostru. Este un tulburator periculos al linistii publice ..."


 


Notițe adunate

Răspunsurile sigure și liniștitoare tranchilizează conștiința, încețoșează privirea, adoarme mintea și  răcește inima. Și totuși aproape mereu numai pe acestea le caut ... Ce oribil!

vineri, 5 august 2011

Gânduri în vacanță

Orgoliul impune limite si te obliga sa traiesti intre ele limitandu-te atat interior in suflet cat si exterior in societate. Te imbata cu iluzii pe care le crezi, oricat de sceptic ai fi. Te trage in jos spre iadul suferintei putin cate putin, mieros ca un negustor de maruntisuri dintr-un bazar oriental ce te imbie cu prefacatorie sa-i treci pragul dughenei plina de nimicuri inselatoare.Orgoliul iti amorteste pana la incremenire gandirea, tocmai pentru ca ea te obliga sa creezi si sa recreezi lumea inconjuratoare in tine zi de zi. Si cum o creezi si o recreezi zi de zi asa o ai! De aceea diavolul invidiaza pe om pentru ca el nu poate crea absolut nimic. In schimb il ademeneste cu orgoliul ...